Ikstar

Diagnosticare - scenariu

Te-ai considerat până nu de mult, un om sănătos. Te trezeşti că nu ştii cum şi nici de unde, apar mici disconforturi, mici dureri pe ici pe colo şi unde nu te-aştepţi, tot felul de cârcei ciudaţi, crampe-spasme musculare şi-o slăbiciune, o sfârşeală, o lipsă de energie total nefondată.
O vreme nu le bagi în seamă căci te gândeşti "lasă că trece" şi mintea ta deja caută în memorie: "oare ce efort am făcut? Oare n-am mâncat? Poate doar n-am dormit bine? Poate am avut o muncă prea solicitantă?"

Dacă nu eşti genul care să fugi la uşa cabinetului medical din orice crampă, înseamnă că o vreme stai aşa. Tot cu ciudăţenii de dureri, întrebările pe care ţi le pui şi răspunsurile pe care le dai acestor întrebări. Culmea e că la toate câte simţi şi la câte de rău te simţi uneori, nu arăţi rău deloc. Nu se vede nimic în exterior, nu pari a fi bolnav. Asta până într-o zi când singur tragi semnalul de alarmă: "Ceva nu-i înregulă!" Atunci faci programare la medicul de familie – că doară n-o fi foc să te mai cauţi şi tu din când în când.

Ai ajuns la cabinet şi vrei să auzi: "mergi acasă, ia o aspirină, ia-ţi concediu şi fă tratamentul ăsta X zile" dar pentru nu vrei să te întorci curând acolo, începi să îi spui medicului toate simptomele tale ciudate, în speranţa că îi va fi uşor să îşi dea seama despre ce e vorba.

Din momentul în care ai început să vorbeşti, te aşteaptă una din variantele de mai jos:

Varianta 1:

Medicul te ascultă aparent (că mai sună şi telefonul, are pe cap câteva cazuri mai grave care-l preocupă, sau ocupă scaunul ăla şi poartă stetoscop degeaba), îţi dă aspirina după care ai venit şi concediu medical - bănuieşte că asta vrei.

Varianta 2

Medicul te ascultă cu atenţie chiar dacă n-are habar despre ce vorbeşti, apoi te trimite să-ţi faci analizele care se fac în mod normal – că altceva oricum nu are ce face.

În cazul ăsta, aştepţi cuminte rezultatul de la analize care, spre surprinderea ta, zice că eşti sănătos (mă rog, mici modificări dar nimic ieşit din comun). Căteva pastile: vitamine, calciu etc., iar concediu nu pupi că nu se justifică (sâc).

În cazurile de mai sus, eşti cuminte şi asculţi ce ţi se spune. Eşti liniştit că ai fost la medic. Te întorci la muncă şi eşti fericit că poţi continua să-ţi clădeşti cariera mult râvnită. Nimic nu pare să-ţi pună piedică avântului. Toate junghiurile şi toate durerile pentru care te-ai dus la medic, încă le mai simți, dar eşti prea ocupat să le bagi în seamă, ai prea multe de făcut.

Asta pentru câteva luni sau un an, până când toate durerile, stările şi junghiurile se amplifică şi începe iar semnalul de alarmă. De data asta sună mai tare pentru că începi să dai rateuri la serviciu, cariera se clatină, tu te clatini pe picioare. Mai faci o încercare cu mersul la cabinet. Poate între timp ţi-au venit minţile la cap şi arăţi şi tu ceva mai rău, arăţi a om bolnav.

Acum poate ai şansa să primeşti un bilet de trimitere la neurologie, dermatologie sau reumatologie.

Varianta 3

Medicul te ascultă cu atenţie şi are habar despre ce vorbeşti. Câteva dintre simptomele pe care le acuzi şi le aminteşte din şcoală, sau de la alţi bolnavi diagnosticaţi deja. Atunci începe o conversaţie medic – pacient şi nu îşi caută blocul de reţete ci îţi dă trimitere la neurologie, dermatologie sau reumatologie. Asta e varianta scurtă, optimistă. Dacă n-ai ajuns încă aici, și nu ești mulțumit, schimbă medicul.

Ai scăpat de medicul de familie, ai trecut la un nivel mai înalt. Fă progamare la neurologie, dermatologie sau reumatologie. Fii pe fază, zarurile au fost aruncate. Te-ai urcat în carusel şi începe ameţeala. Asta începe repede doar dacă ai avut norocul să pici unde trebuie şi la cine trebuie, dar pentru asta nu-ţi fă griji, nu pierzi nimic, finalul va fi acelaşi. Doar durata în timp diferă.

Începi să auzi termeni medicali de care n-ai avut habar că există. Pleci de la medic, te duci acasă şi cauţi dicţionarul din bibliotecă. Nu prea găseşti ceva care să te lămurească aşa că treci la gugălit. Nici aici nu pricepi prea mult fără dicţionar, dar pricepi că ai băgat-o pe mânecă într-un fel sau altul.

Ţine-te bine că vei ameţi tare - caruselul în care te-ai urcat, prinde viteză. Teste medicale. Multe teste, teste repetate, bâlbe şi prezumţii, alte teste. Până la urmă ajungi să ţi se pună un diagnostic: Scleroză multiplă, Lupus, Polimiozită, Fibromialgie, Sidrom Sjogren, Fenomen Raynaud, Crohn?!?!

Eşti aşa de zăpăcit că întrebi:
- Astea ce sunt?
- Boli de colagen.
- Şi ce înseamnă?
- Boli autoimune.
- Tratament?
- Incurabil.

Te-ai şocat? Încă nu, căci încă nu te-ai dezmeticit.

Trage adânc aer în piept. Încă o dată. Lasă creierul să proceseze. Ţine-te bine! Dă drumul aerului şi urlă cât poţi de tare. Dacă nu îţi iese, repetă figura. Dacă nu ţi-a ieşit nici de data asta (mie nu mi-a ieşit) atunci aşează-te unde îţi vine şi ai voie să plângi (asta mi-a ieşit), şi plângi cât poţi. Deja ai adunat prea multă presiune în tine, în toată perioada trecută până ai primit diagnosticul. Şi plângi ca să descarci toată teama acumulată până acum.

Ai un diagnostic. E un lucru bun. Sunt multe cazuri în care bolnavul rămâne fără un diagnostic clar, pentru că boala nu şi-a arătat destul colţii ca să i se poată vedea numele.

Dă-ţi voie să te prăbuşeşti fără să îţi pese de ce zic ceilalţi. Nu te obosi să dai prea multe explicaţii, căci e greu de priceput totul. Prăbuşeşte-te câteva zile pentru că oricum nu judeci aşa cum ar trebui. Dă voie gândurilor negre, oricât de negre ar fi ele şi de înspăimântătoare, să pice peste tine. Te simţi bombardat, nici nu ştii la ce să gândeşti mai întâi. Ia eventual un somnifer să poţi dormi, căci de odihnă ai nevoie ca de aer, de acum încolo.

Hai că au trecut câteva zile, e cazul să ieşi din starea asta. Mai ai destule ”găluşti” de înghiţit şi lacrimi de plâns (dacă nu-s de carton pereţii...dă cu pumnul în ei dacă simţi că te ajută – mie nu mi-a ajutat decât faptul că am simţit o durere acută care ştiam de unde vine).

Acum începi să realizezi că o iei la vale cu toate. S-a dus cariera. Se duce serviciul. De fapt la vale ai luat-o ceva mai devreme, pe când erai la uşa cabinetului medicului de familie, doar că nu ştiai. Pe atunci sperai că un concediu, o pastilă sau un sirop, te vor pune pe picioare. Acum realizezi că nu te poţi opri din picaj pentru că nu ai alternativă. Nu ai tratament de vindecare. Nu o să mai fi niciodată aşa cum ai fost. Nimic n-o să mai fie cum a fost. Nici cele bune, nici cele rele, nici bucuria şi nici tristeţea nu vor mai fi aşa cum erai obişnuit.

Totul în jur s-a prăbuşit, iar tu eşti prăbuşit peste toate. Eşti om.

De acum ai... doar două variante:

Varianta 1

Rămâi prăbuşit şi cazi într-o depresie din care nu vrei să ieşi şi nu te străduieşti să ieşi din ea. În cazul ăsta boala o să pună stăpânire pe tine. Îi dai voie să te pună la pământ. Şi nimeni nu te poate ajuta. De murit n-ai să mori (slabe şanse – doar dacă ai o formă galopantă a uneia din boli) dar reuşeşti să îţi faci viaţa mai mizerabilă decât este: zaci şi te complaci în nefericire.

Varianta 2

Te ridici din prăbuşire, te scuturi de depresie şi înveţi să trăieşti altfel. Chiar şi dacă ai fost diagnosticat cu o formă galopantă, nu sta prăbuşit! Poate aici au greşit medicii diagnosticul sau poate tu, prin răzvrătire, reuşeşti să pui frână. Oricum ar fi, ridică-te şi luptă, oricât de mult te gândeşti că lupţi cu morile de vânt.

Înfurie-te pe boală: "tu ce cauţi la mine? Te-a invitat cineva? Chiar crezi că mă poţi invada cum vrei tu? Ok, eşti aici, nu te pot da afară, dar termenii şi condiţiile le stabilesc eu!" (asta nu prea iese fizic, dar psihic e grozav să crezi că te poţi impune în faţa ei).

Ţi se va spune ce ai voie să faci şi ce nu ai voie. Dar tu, fă ceea ce VREI să faci, atât cât poți și cum poți. În primul rând fă orice te ajută psihic.

• Învaţă să îţi cunoşti limitele. În ceea ce privește efortul fizic, ai să înveţi fără să te străduieşti prea tare, pentru că dacă tragi de tine mai mult decât e cazul, ai să ajungi într-o stare de lipsă de energie totală, te faci ca o cârpă. Data viitoare o să ştii când să te opreşti.
• Învaţă să te bucuri de lucruri simple – lucru pe care l-ai uitat de multă vreme, pentru că aveai o carieră de construit şi nu aveai timp de toate prostiile.
• Învaţă să râzi din suflet. Găseşte comicul de situaţie şi fă haz de necaz. Să râzi de tine? Chiar dacă e amar, fă-o. Mai bine râzi de tine decât să plâgi de tine.
• Fă-ţi planuri pe termen scurt. Dacă te simţi în stare, apucă-te de un proiect tot pe termen scurt – asta ca să te poţi bucura de rezultate.
• Bucură-te de cei din jur. Dacă-i iubeşti, spunele asta. Când vrei să le spui ceva, nu lăsa nimic pe mâine (chiar cu riscul de a părea ridicol, pueril sau cum o fi).
• Ca să fi sincer cu tine, recunoaşte-ţi condiţia. Recunoaşte că eşti limitat, dar în nici un caz să nu te recunoşti învins. Dacă ai ajuns să fii sincer cu tine, fă-o şi cu cei din jur. Lipsa de sinceritate (mai bine spus minciuna) îţi consumă o grămadă de energie, iar tu de asta ai cea mai mare nevoie. La fel şi supărarea.

Citim sau auzim expresia: "trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima!" Da, sună frumos, ideal chiar. Depinde ce îţi doreşti pentru acea ultimă zi: să contezi tu? Sau cei din jur? (ăsta e oricum un alt subiect). În definitiv în toate trebuie să existe un echilibru. Noi doar trebuie să ne păstrăm echilibrul pe o sârmă mult mai subţire decât cei din jur.

În toată povestea asta, nimic nu-i uşor. Şi chiar dacă nu eşti singur, eşti singur. Pentru că din punct de vedere psihic dacă nu te ajuţi singur, nu te poate ajuta nimeni. Trebuie să dai voie celor din jur să te ajute atât cât pot şi, la rândul tău, trebuie să-i ocroteşti.

Dacă ai ajuns să citeşti asta... probabil suntem în aceeaşi situaţie. Pe undeva pe la mijloc? Ai trecut de faza cu urlatul?
Acum ai aflat că n-o să fie uşor. Dar se poate. Există viaţă şi după diagnostic. Doreşte-ţi şi bucură-te de lucruri mărunte. Dacă soarta ţi-a pregătit un lucru măreţ, va veni el la tine – înseamnă că îl meriţi.